Sub podul pe care stăteam îngandurat, asteptându-te, albia uscată părea o rană care ar fi vrut să sângereze deschisă adânc în obrazul pamântului. Pietrele rotunde şi albe, unele crăpate, altele pastrând dungi de un verde închis, o marturie a apei care a curs, stăteau la fel de cuminţi ca şi mine, asteptand să se întâmple ceva.
Prin iarba iarba uscată de pe malurile abrupte, cafenii, îşi ridicau din când în când capetele rozătoare mici, uneori aveam impresia că mă urmăresc. Totul în jur părea ca te aşteaptă, aşa cum şi eu aşteptam să vină ploaia să mă spele de praful adunat de pe drum. Aerul nemişcat părea că îşi tine respiraţia, o frunză rebelă se zbătea nebună şi uscată de ciudă că nu o mângâie vântul.
Podul părea a fi o construcţie complet inutilă în toată uscăciunea asta, chiar dacă pe pilonul central se puteau vedea rănile lasate de fostele torente. Din când în când ridicam privirea dintre pietre pentru a privi în lungul drumului prăfos încercând să ghicesc din ce parte vei sosi.
Nu îmi mai puneam de multă vreme problema timpului scurs, putea fi o amiază toridă şi veşnică dacă era să mă iau după cum îi percepeam eu curgerea, era la fel de repede ca şi apa de sub pod.
Pietrele şuşoteau între ele şi uneori auzeam frânturi de cuvinte strecurate printre crăpături, podul părea ca ar vrea să se rupă de legatura sa firească cu drumul pentru a suspenda definitiv posibilitatea de a ne întâlni. Până la urma poate ca asta era si ideea, poate ca exact de asta te aşteptam aici, în mijlocul unui drum pustiu, pe un pod de piatră neagră pe sub care nu curgea nimic înafară de pietrele care stăteau.
Îmi aduc aminte de zilele când nu te aşteptam, când eram lângă tine, cu tine, o dată am numărat trei apusuri şi trei răsărituri în timpul unui surâs, în alte dăţi am văzut luna alergând plină de sudoare cât m-ai mângaiat pe frunte, chiar nu ştiu dacă iti mai aduci aminte ca atunci când ne-am sărutat într-o sâmbătă dimineaţa, ne-am desprins din sărut într-o seară de vineri. Ultima dată când ţi-am mângâiat sânii am sărit câteva secole.
Acum te aştept pe un pod facut pentru a uni două maluri ale unei albii prin care nu curge nimic.
Nu ştiu de când te aştept pentru ca soarele stă fix cu încăpăţânarea unui bold înfipt în spatele unui fluture albastru. Oprirea asta nefireasca a timpului face ca aerul să devin din ce în ce mai vâscos şi mai greu de respirat. Mă forţam să inhalez melasa asta nemişcata din jurul meu. Toate astea se întâmplă în timp ce te aştept, pe un pod pe sub care nu ştiu dacă o să mai văd vreodată ceva curgând.
Dacă aş avea suficient aer aş striga că te iubesc, poate aşa să stârnesc nemişcarea şi să diluez încremenirea asta care mă sugrumă încet. Dar nu am şi îmi e teamă că dacă aş face asta totul se va destrăma şi nu voi mai putea nici macăr să te aştept.
Murmur încet, doar pentru tine, sperând că deşi nu vei mai veni, vei auzi, ….
Virgil Leitoiu
