Secretarul de stat Gabriela Coman, un expert în ceea ce înseamnă tranziţia asistenţei sociale de la reformarea postdecembristă şi până în prezent, este hotărâtă să reaşeze sistemul de protecţie a copilului şi să îmbunătăţească legislaţia, în sensul urgentării procesului de adopţie. Fiind prezentă în Iaşi, la Simpozionul Naţional „Violenţa domestică ne poate lovi pe toţi”, această autoritate în domeniu a relevat o altă faţetă a violenţei domestice, a adopţiei, toleranţei sau indiferenţei faţă de abuzatori, perpetuarea unor arhetipuri mai ales la nivelul comunităţilor mici, dar şi tulburările de comportament sau întârzierile în dezvoltare pe care le au mulţi dintre copiii instituţionalizaţi.
– Ne putem face o imagine asupra dimensiunilor fenomenului violenţei domestice în România?
– Eu mă refer la copii, în special. Faptul că violenţa domestică este un fenomen care, din păcate, ia amploare şi care ne îngrijorează pe toţi, a fost unul dintre motivele pentru care avem două abordări. Există Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, care vizează în mod special violenţa asupra copilului, oriunde, fie la şcoală, fie în comunitate, fie pe internet, şi mai există un departament de egalitate de şanse, care tratează în mod special violenţa domestică asupra femeilor şi violenţa în cadrul familiei, în mod special. Nu atât cifrele ne îngrijorează, ci mai degrabă toleranţa vizavi de aceste fapte şi abordarea acestor fenomen la genul „Da, ştim că se întâmplă, dar se întâmplă dintotdeauna” sau „Da, se întâmplă, dar nu mă priveşte pe mine”. Mă refer în special la violenţa asupra copilului, care poate avea uneori urmări iremediabile în evoluţia lui viitoare, iar aceasta se manifestă în diverse forme. Cu toţii ne-am gândi, atunci când vorbim de violenţa domestică asupra copilului, la o palmă sau chiar la o bătaie severă, însă există şi forme de abuz emoţional care îl afectează pe copil în mod special, există violenţă verbală care îl afectează la fel, există neglijare şi exploatare, care este tot o formă de violenţă. A-l neglija pe copil şi a nu te ocupa deloc de el este, în accepţiunea noastră, a celor care ne ocupăm de copii, un drept al copilului care nu este suficient protejat.
– Ce ar trebui să facă un legiuitor pentru a întări rolul asistentului social, al psihologului, al mediatorului dintre victimă şi abuzator?
– Să ştiţi că din punct de vedere al legilor, ca întotdeauna, stăm bine sau chiar suntem una dintre ţările care au documente şi instrumente speciale de abordare a fenomenului violenţei domestice. Nu neapărat legea şi legiuitorul mai au ceva de făcut, ci practicienii, plus atitudinea generală. Cred că este mult de lucrat din partea specialiştilor care lucrează cu cei care au suferit o formă de violenţă, dar mai ales e nevoie de o campanie puternică prin care lumea să înţeleagă, pe de o parte, că aceste fenomene ne privesc pe toţi, chiar dacă nu ne-au afectat direct şi, pe de altă parte, este un fenomen care trebuie eradicat absolut, imediat şi pentru totdeauna.
„Cred că mare nevoie de consiliere au şi abuzatorii, cei care bat…”
– Cum vă ajută justiţia pe dvs, specialiştii în asistenţă socială, în cazul acestui fenomen? Din practica în aceste cazuri, se ştie că Poliţia intervine, dar lasă la latitudinea părţilor reglarea acestei situaţii de criză în familie. Dacă situaţia escaladează, mama şi copilul, deci victimele, sunt cei care pleacă într-un centru, iar abuzatorul rămâne în acel mediu care, până nu demult, oferea securitate şi căldură şi doar în cazurile excepţionale se impune un ordin de restricţie pentru abuzator. Nu este o anomalie?
– Da, există acel ordin de restricţie care nu întotdeauna protejează cu adevărat victima. El există, se pune în aplicare, însă, din punctul meu de vedere, este, pe de-o parte, încercarea agresorului de a interveni din nou după ordin sau chiar în timpul acestuia, iar pe de altă parte este vorba de ce faci cu el, cu cel care a fost abuzat, care a fost violentat, pentru că numai a-l izola nu e totul. Sunt opinii care spun că ar trebui să dezvoltăm cât mai multe centre de acest gen. Da, se poate, ca să ai unde să-l duci imediat. Problema e, nu să fie găzduit în acel centru, ci cine lucrează cu el pe urmă, pentru că are nevoie de un psiholog, de o consiliere şi aşa mai departe, iar din punctul meu de vedere, cred că mare nevoie de consiliere au şi abuzatorii, cei care bat…
– Să se umble la cauze…
– Exact. În continuare trebuie să se umble la cauze, dar şi la atitudinea noastră, a tuturor, vizavi de toleranţa cu care acceptăm aceste lucruri. Am fost prin sate în care am întâlnit copii bătuţi crunt, care spuneau cu o seriozitate absolut devastatoare pentru noi, atunci când îi întrebam ce li s-a întâmplat: „M-a bătut tata cu vătriaul”, dar spuneau ca şi cum redau o poveste pe care au citit-o odată. În comunitate sunt boardurile comunitare, din care fac parte preoţi, profesori, diriginţi de şcoli… Uneori, ele au un cuvânt de spus şi au influenţă,, pentru că într-o comunitate mică vocea preotului, a învăţătorului sau a doctorului este încă respectată şi auzită. De multe ori însă, întâlnim şi din partea lor toleranţă faţă de aceste cazuri. Avem o tânără mamă cu doi copii, cu spitalizare de 29 de zile pentru că a fost bătută de soţ, iar preotul ne spune despre abuzator că „e un băiat cuminte, îl cunosc demult şi s-a întâmplat doar o dată”. Păi, dacă s-a întâmplat o dată şi femeia ajunge în spital… Din punctul lui de vedere, faptul că a greşit numai odată era ceva ce se putea trata prin sfaturi date la biserică, dar pentru noi nu e suficient asta. Din moment ce ai bătut-o o dată şi femeia a intrat în spital şi ai bătut-o în faţa copiilor, atunci toţi au fost victimele violenţelor: mama bătută şi copilul care a asistat.
„Românii vor să adopte copii cu vârste extrem de mici, perfect sănătoşi şi aproape de un copil ideal: blond, cu ochi albaştri”
– De regulă, mulţi dintre copiii care provin din familii în care se petrec abuzuri, ajung în sistemul de protecţie specială. Sistemul acesta de protecţie a copilului s-a dezvoltat sau a căpătat multe modificări din 1990 încoace, de la sistemul tradiţional de tip orfelinat s-au dezvoltat servicii alternative, de tip rezidenţial, şi s-a pus un mare accent pe sistemul de asistenţă maternală şi adopţie. Cu toate acestea, adopţia este şi acum un proces destul de greoi.
– Noi încercăm acum. Eu am revenit la conducerea autorităţii din luna aprilie şi încerc să îmbunătăţesc un pic legislaţia, în mod special prin reducerea unor termene şi prin nişte norme procedurale care nu au existat până acum, care să privească instanţa, tocmai pentru o celeritate şi o urgentare a procesului. Problema nu este numai asta. Pe de-o parte, nu toţi copiii care intră în sistem pot fi declaraţi adoptabili pentru că, din păcate, indiferent de cât de grea le este situaţia şi cât de rar merg acasă sau nu merg, mai sunt părinţi care-i vizitează. Pe aceştia nu-i poţi declara adoptabili. Pe de altă parte, dintre cei declaraţi adoptabili, cei mai mulţi au vârste de peste patru ani şi foarte mulţi dintre ei au, fie un handicap, fie o dizabilitate, fie o tulburare de comportament, fie o întârziere în dezvoltare, datorată instituţionalizării de lungă durată. În marea majoritate a cazurilor, românii care vor să adopte vor copii cu vârste extrem de mici, perfect sănătoşi şi aproape de un copil ideal: blond, cu ochi albaştri. Atunci, diferenţa dintre nevoile copiilor adoptabili din sistem şi aşteptările viitorilor părinţi este mare şi asta este iarăşi explicaţia pentru care acest proces decurge greoi.
„Avem 3.500 de copii adoptabili şi 1.500 de familii care doresc să adopte”
– La momentul de faţă, în cât timp se poate face o adopţie?
– Se poate ajunge de la câteva luni, până la un an. Au fost şi cazuri în care, din păcate, s-au aşteptat şi trei, patru ani, ceea ce în viaţa unui copil înseamnă enorm.
– Ce îngreunează acest proces?
– Îngreunează, pe de o parte, posibilitatea specialiştilor de a identifica cea mai bună familie pentru copil. De multe ori, familia se aşteaptă să vină să-şi aleagă un copil ca şi cum ai alege o jucărie din vitrină, însă nu asta este filozofia adopţiei, ci cu totul alta. Copilul are nevoie de familie şi atunci noi alegem ceia ce i se potriveşte cel mai bine. Această alegere este uneori greoaie pentru că, să vă dau un exemplu, avem 3.500 de copii adoptabili şi 1.500 de familii care doresc să adopte. Cum să alegi pentru fiecare copil cea mai bună familie dintre cele 1.500? Este un proces relativ greoi. Am încercat să-l uşurăm printr-o potrivire iniţială, cum ne spune şi Convenţia de la Haga, pe care noi o numim „potrivire teoretică”, adică pe baza unor criterii să facem o selecţie teoretică de dosare din numărul de 1.500 de familii, pe care apoi Direcţia de Protecţie a Copilului să le analizeze şi să încerce să facă prezentarea copilului către familia respectivă. Din această cauză, uneori, procesul este dificil. În plus, avem aşteptările părinţilor şi căutările prin acest număr mare de copii a unor familii care să li se potrivească. Chiar dacă ai găsit o familie care tu crezi că s-ar potrivi, familia, dacă vede că micuţul este mai mare de trei ani, de multe ori refuză să-l întâlnească.
Cine este Gabriela Coman
Gabriela Coman lucrează în domeniul protecţia copilului din 1992 şi a mai fost secretar de stat la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie (ANPCA) în perioada iunie 2001 – decembrie 2004, atunci când a fost elaborată şi aprobată Legea 272/2004 privind protecţia drepturilor copilului. Anterior, în perioada martie 1992 – martie 1993, a fost expert în Comitetul de Sprijinire a instituţiilor pentru Ocrotirea Copilului din cadrul Guvernului, din 1993 până în 1997 a fost expert şi coordonator de proiect în cadrul Comitetului Naţional pentru Protecţia Copilului, iar din 1997 până în 2000 a ocupat funcţia de şef Serviciu Strategii, Programe în cadrul Departamentului pentru Protecţia Copilului. Din ianuarie 2001 până în iunie 2001, când a fost numită secretar de stat al ANPCA, Gabriela Coman a ocupat funcţia de secretar general la aceeaşi instituţie.
Din 2004, după mandatul la ANPCA, a fost lucrat ca şi consultant internaţional pentru Unicef România, Unicef Serbia şi Unicef Moldova, a fost manager de proiect în cadrul proiectului “Îmbunătăţirea Eficacităţii organizaţionale a sistemului de protecţie a copilului în România”, implementat de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice în parteneriat cu Fundaţia SERA România.
De asemenea, din 2007 este director executiv al Centrului Român pentru Copii Dispăruţi şi Exploataţi Sexual, iar din 2013 preşedintele Federaţiei Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Copil. În luna Aprilie a acestui an a revenit la conducerea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie (ANPCA). (interviu aparut in cotidianul “Evenimentul“)
