Dragă nene Mitică, că aş dori să ne mai vedem odată e foarte adevărat, dar nu se poate – nu ştiu câte zile mai am ca să mai vin eu la dumneata, deşi distanţa de la Las Vegas la Phoenix e un fleac. Să vii dumneata la mine – Doamne fereşte! Vreau să vă aduceţi aminte de mine şi de cei ce veneau cu mine la dumneavoastră la hotel, la Long Beach şi puneam pe foc sticlele de coniac, aşa cum eram atunci: eu cu acordeonul şi vagabonzii care cântau : Aşa beu oamenii buni”.
Aşa începe scrisoarea adresată lui Dumitru Sinu (nea Mitică) de către Mike Florian, prietenul său, scrisă pe un pat de spital din Reno (Nevada), doar cu câteva zile înainte de a închide ochii pentru totdeauna.
Pe mulţi îi mai cunoscuse de-a lungul timpului nea Mitică şi despre cei mai mulţi dintre ei mi-a povestit câte ceva; fiecare avusese rolul lui în viaţa sa plină de inedit, de întâmplări şi de oameni de toate felurile şi categoriile sociale; de la fiecare dintre ei îi rămăseseră amintiri… Şi ce amintiri! Nu o dată mi-a spus: „În viaţa mea am cunoscut 460 de oameni de care îmi amintesc”. Când îl auzeam, chiar mă întrebam, oare câte zile vom răsfoi împreună acea nepreţuită carte a amintirilor lui? Ştiam că întotdeauna voi mai descoperi ceva din viaţa acestui om, o viaţă unică, în felul ei.
Dumitru Sinu – Phoenix, Arizona
Din nou mă întâlnisem cu nea Mitică şi cu siguranţă urma să aflu ceva palpitant. Intuiţia îmi funcţionase perfect pentru că de data aceasta îmi vorbise despre un om care i-a fost prieten o lungă perioadă de timp şi despre care n-a ştiut că este ţigan, până în momentul în care a primit de la el scrisoarea pe care se străduise s-o scrie în ultimele sale zile de viaţă. Nu voia cu niciun preţ să-şi ducă secretul cu el în lumea drepţilor.
Şi Nea Mitică începu să-mi citească scrisoarea lui Florian: Când am fost la dumneata, în câteva zile am răsfoit cartea sau cărţile pe care o să le publici. Nu ne-ai întrebat niciodată cine suntem, ştiai doar că suntem bucureşteni. Nenea Mitică, înainte de a muri vreau să-ţi scriu câteva rânduri… Ce m-a surprins, că în desaga dumitale de însemnări ai scris aşa de puţin despre ţigani. N-am avut în viaţa mea secrete în afară de ăsta… regretam că o să mor şi că nu i-am spus lui nenea Mitică că sunt ţigan, pentru că eram ţigan din mamă şi tată.
Mai spunea în rândurile acelea, scrise poate în timp ce-l copleşeau durerile bolii necruţătoare ce l-a răpus, că îi rămăseseră întipărite în minte, pentru toată viaţa, amintirile lui nea Mitică despre bunicul său: Din toate poveştile dumitale, bunicu’ dumitale, Dumnezeu să-l ierte, spuneai că zicea:« Să nu iasă omul cu mâna goală de la noi din curte. Să daţi bună ziua la toată lumea!» Când fratele dumneavoastră l-a întrebat:« Şi la ţigani?» Nenea Niculiţă, bunicul, răspunsese: «Tot Dumnezeu i-a făcut şi pe ei!» Când toţi ai noştri, din Long Beach, spuneau că, Cocuţa e o c….ă, dumneata ne explicai că bunicu’, nenea Niculiţă n-a utilizat acest cuvânt niciodată şi zicea: «săraca, umblă pustiu…»
Citându-l pe nea Niculiţă, Mike Florian făcuse doar o introducere la ceea ce urma de fapt să mărturisească: Doamne, şi ce bunici am avut, Dumnezeu să le ierte păcatele! Ei mi-au cumpărat prima dată o muzicuţă, pe urmă chitară, pe urmă acordeon… Plâng mereu – de ce n-am pomenit niciodată la nimeni numele lor? Aceasta era marea durere a lui Mike, el nu povestise nimănui, niciodată despre bunicii lui pentru că erau ţigani!
Câtă putere avusese atâţia ani de când era prieten cu nea Mitică să-şi ascundă cu atâta grijă originea! Nu şi-a dat seama nici nea Mitică, niciodată, că Mike ar fi altceva decât bucureştean, mai ales că Florian făcea glume despre ţigani – aşa că orice asociere între ţigani şi Mike Florian era exclusă.
„Hai la nea Mitică şi la Nicole!”
Nea Mitică îşi continua povestirea şi retrăia amintirile acelor vremuri ţinând în mână scrisoarea din care spicuise câteva pasaje pentru a mă familiariza cu tema discuţiei: „Locuiam pe vremea aceea în California, aveam hotelul meu la Long Beach. Mike Florian era un bucureştean cu care mă împrietenisem şi-mi era tare drag, cânta minunat la acordeon. Venea la mine des, uneori mă vizita chiar zilnic. Îşi aducea şi amicii cu el când li se făcea de chefuri – să tot fi fost vreo zece -; mâncam cu toţii ce ne gătea Nicole, soţia mea. Ne simţeam tare bine împreună. Hotelul meu avea şi apartamente, cu fire place în living room, iar când venea Mike cu prietenii săi, vagabonzii – cum îi plăcea lui să-i numească, – ne retrăgeam într-un apartament, făceam focul în cămin şi se-ncingea distracţia atât cât ne ţineau balamalele!”
Chefurile de la Long Beach rămăseseră amintiri frumoase în sufletele lor. Mergeau mulţi amici de-ai lui Mike la nea Mitică, toţi erau bucureşteni şi locuiau în California. Mike Florian şi prietenii lui stăteau pe unde puteau. Dăduseră adresa hotelului din Long Beach celor cu care corespondau şi nea Mitică primea o mulţime de scrisori destinate lor. Când se întâlneau între ei, era suficient să se uite unul spre celălalt şi îşi citeau gândurile spunându-şi apoi : Hai la nea Mitică şi la Nicole!
„Doamne, ce le mai plăcea coniacul şi după ce se încingeau bine, aruncau în focul din cămin câte o sticlă; şi nu era ieftin, cam 30 de dolari plăteau pe sticlă, însă nu conta, acesta devenise deja un ritual şi ei îl respectau.”
„Nea Mitică vrea să facă colhoz cu noi!”
În Long Beach, întâlnirile cu Mike şi prietenii lui îl apropiaseră pe nea Mitică din ce în ce mai mult de ei; începuse să-i cunoască şi de multe ori îşi spunea în sinea lui: „Cine e bun de muncă, e bun şi de distracţie şi invers!” Aşa i-a încolţit în minte o idee pe care le-a împărtăşit-o pentru că le dorea doar binele, îl fascinaseră cu modul lor de a-şi păstra şi cimenta prietenia, cu felul unic de a se distra, de parcă nu ar fi avut nici o grijă. Le propusese să facă împreună o corporaţie, unde să fie toţi asociaţi, să contribuie fiecare cu partea sa de bani şi nea Mitică să caute case şi apartamente de ocazie pe care ei să le cumpere, cu alte cuvinte voia să-i iniţieze în afacerile imobiliare şi să-i consilieze până se rutinează. Le spunea: „Mie nu-mi trebuie nici un ban de la voi, atâta pretenţie am, să cumpăraţi apartamentele pe care le găsesc eu şi să mă lăsaţi pe mine să găsesc deal-uri pentru voi”, altruismul îl stimulase să se implice direct în viaţa lor, căutând şi identificând oportunităţi pentru ca afacerea lor să se dezvolte.
Degeaba le sugerase de nenumărate ori: „Faceţi o corporaţie şi casier îl puneţi pe Mihai Colceru”, unul dintre ei care se dovedise a fi mai econom, mai zgârcit, cum le plăcea lor să-i zică, ei însă nu se lăsau înduplecaţi. Pe deasupra mai şi glumeau pe seama acestei propuneri: Nea Mitică vrea să facă colhoz cu noi!
Odată cu trecerea anilor au regretat ignoranţa de-atunci; când au venit să-l viziteze pe Dumitru Sinu la Phoenix, în Arizona, i-au spus cu părere de rău: Dacă te-am fi ascultat atunci… câte apartamente am fi avut acum!
Ultima scrisoare
Am citit împreună scrisoarea aceea plină de emoţie firească trăită de un muribund care-şi negase originile, de teama implicaţiilor sociale ce le-ar fi avut în viaţa lui – statutul de ţigan -, un om care nu dorea să moară cu taina aceasta neîmpărtăşită celui pe care-l respectase atât de mult, lăsând să curgă din sufletul său tot ce păstrase cu sfinţenie o viaţă.
De câte ori îmi telefonezi mă întrebi mereu dacă n-am ceva pentru cartea dumitale… Uite câteva rânduri: despre ţigani s-au scris câteva sute de cărţi. Despre evrei, sute de biblioteci. Despre români, aproape nimic. Italienii au o cântare foarte interesantă: «De unde vii tu, frumoaso? Eu vin din Italii. Dar tu, bărbat mândru, de unde vii? Din Andaluzia» – scria Florian, atingând mai departe subiecte sensibile din istoria a trei popoare pe care încerca, în felul lui, să le pună în antiteză: ţiganii, evreii şi românii. Redau în cele ce urmează un fragment din scrisoarea lui Florian, în care face referire la această temă:
Două popoare vechi de când e lumea: ţiganii şi jidanii – câtă diferenţă între aceste două popoare şi câtă similitudine! Ţiganul oriunde se duce, el rămâne ţigan. Jidanul în orice ţară se duce, el rămâne jidan. Cum de nimeni nu s-a îndurat să scrie două rânduri, despre cine sunt românii? Sigur că, de câte ori am auzit ceva de ţigani, jidani, români, am tras cu urechea, sigur că, toate în lume se schimbă, nimic nu stă pe loc. Care sunt şi au acelaşi sânge ca tine? Două popoare vechi: jidanii şi ţiganii: unii se plimbă cu banii şi cu frică – jidanii; ţiganii nu au nimic: nici frică, nici bani. Acum: Cine sunt românii? Te întrebi de ce francezii de la Ludovic al XIV-lea i-au dat afară şi pe jidani şi pe ţigani de 3-4 ori? Românii, nu! S-au strâns peste 950.000 de evrei şi 3-4 milioane de ţigani. Să nu uităm că şi ţiganii şi jidanii au învăţat româneşte (ungurii, secuii, să ştii, prea puţin!). Nu numa’ că au învăţat dar au şi scris poezii şi cântări, colinde etc.
Deşi Florian nu era un om cu studii înalte, pe nea Mitică l-a uluit bagajul de cunoştinţe pe care-l deţinea, date şi informaţii despre istoria ţiganilor, puterea de analiză a istoriei popoarelor, diferenţe şi similitudini între acestea precum şi umorul inegalabil al celor veseli mereu, ţiganii!
În scrisoarea către nea Mitică, Mike Florian făcea referire şi la mişcarea legionară, redând pasaje întregi din cântecele legionarilor şi polemizând pe baza lor. Abordase subiecte sensibile şi diverse, ceea ce dovedea, din nou, că în jurul lui Dumitru Sinu n-au poposit orice fel de oameni, el a ştiu cum să-şi aleagă şi mai ales cum să-şi păstreze prietenii.
Din istoria Bohemienilor (ţiganilor)
Fascinat de ceea ce aflase din scrisoarea lui Mike Florian, nea Mitică devenise foarte interesat în a afla cât mai multe lucruri despre acest popor. A citit cărţi, a căutat informaţii şi le-a coroborat cu cele reliefate de către Mike în scrisoare, pentru că ţiganii, istoria şi toată viaţa lor deveniseră pentru el un subiect provocator:
„M-am interesat de Dumnezeul ţiganilor – şi-a început relatarea nea Mitică. Maurkmoulé, aşa se numeşte Dumnezeul ţiganilor, «Leur petit Bon Dieu» (Micul lor Dumnezeu). Maurice Féaudierre, scriitor francez (1909-1992), în «Marea istorie a Bohemianilor« (La grande histoire des Bohémiens”) vorbeşte despre sosirea ţiganilor în Europa şi modul în care s-au răspândit pe continent şi în lumea întreagă de-a lungul vremurilor.”
Dar ce este acela un bohémien, bohemian în limba română? – l-am întrebat. Ar însemna locuitor din Boemia, sinonim cu ţigan, romani, gypsy etc. „Bohémien? Cu alte cuvinte ar însemna că oriunde te duci, te joci cu destinul: dacă tu încerci să cunoşti misterul… el fuge. Dacă încerci să eviţi destinul, el vine la tine. Continuă drumul acesta miraculos sub acoperişul căruţei tale! Tu ţi-ai ales această libertate! Tu ţi-ai ales necunoscutul! Viaţa pentru tine e un vis! Tu trăieşti şi iubeşti! Da, dacă te stăpânesc toate aceste virtuţi, atunci cu siguranţă eşti bohémien.” Povestirea lui nea Mitică parcă se transformase dintr-o dată într-o piesă de teatru, avându-l ca protagonist pe bohémien.
I-am înşiruit câteva date ştiute, cum că prima atestare a romilor în Imperiul Bizantin apare într-un text hagiografic georgian, în jurul anului 1068. Două secole au fost prezenţi pe teritoriul Imperiului Bizantin, după care au migrat spre Occident, ca urmare a ocupării zonei de către turci şi a cuceririi Constantinopolului (sec. XV). Astfel, din Grecia, romii au trecut în ţările de limbă slavă din Balcani: Serbia, Bulgaria şi în Ţările Române: în Ţara Românească (1385), Moldova (1400). În Ungaria şi Polonia cercetătorii presupun prezenţa romilor încă din secolul XIII. În Germania, cronica bavareză a lui Andreas menţionează romii în 1417, în aceeaşi perioadă ei fiind atestaţi şi în alte ţări ca: Elveţia, Franţa, Ţările de Jos, Italia, Anglia, Rusia, Lituania, Suedia, Spania, Scandinavia, iar în XVII romii sunt atestaţi pe continentul american, în sec. XIX şi în Australia.
„Cum au ajuns ţiganii în Europa? – intervine Dumitru Sinu -. Iată ce am găsit eu în căutările mele: în 1419 – a apărut un cortegiu fabulos de ţigani în Boemia, de unde li se trage numele pomenit, apoi în Ungaria şi unii dintre ei au continuat drumul spre oraşele din nordul Germaniei; aveau nişte cai foarte frumoşi, dresaţi; în 1422 – coboară caravane în Italia; italienii i-au botezat zingaris; în 1422 – apar şi în Paris, dansau şi aveau şi o maimuţă după ei; după ce terminau spectacolul făceau chetă. De-acolo a rămas expresia şi astăzi: Payer en monnaie le singe (plătim banii pentru maimuţă); în 1539 – Regele Francois I (1494-1547) interzice intrarea în Franţa a acestor bohémiens şi îi expulzează pe cei pe care-i găseşte; în 1560- Regele Carol (Charles) al IX-lea (1550-1574) le dă răgaz de două luni pentru plecare; cei care nu plecau făceau puşcărie 3 ani, iar femeilor şi copiilor li se tăia părul imediat, erau raşi pe cap; în anii 1612-1666 – se dă o nouă lege contra acestor vagabonzi; la 11 iulie 1682 – Louis al XIV-lea dă o altă lege contra satanicilor, cum erau numiţi de către francezi. Germanii, englezii şi spaniolii – începuseră şi ei să-i bage în puşcării, să le dea foc la căruţe. Îi numeau copii de diavoli, parias intouchables – paraziţi murdari, bandiţi, etc. «De unde veniţi? Din Egipt? Din India?» -erau întrebaţi de toată lumea din jurul lor -. În 1829 prin declaraţia regelui Louis, toţi aceşti bohémieni erau trimişi la închisoare iar nevestele şi copiii în prizonierat. Regele Ludovic (Louis) al XIV-lea (1638-1715) dă ordin să fie arestaţi în Franţa toţi bohemieni sau egipteni, cum li se mai spunea. La închisoare erau duse şi femeile şi copiii. Fac o paranteză : se estimează că sunt la ora actuală peste 8 milioane în toată lumea. Nu mă interesează de unde vin şi nu mă interesează ce doresc, că vin de pe malul Gangelui, Siria, Persia… – acesta era sloganul bohemienilor care nu aveau nimic decât dorinţa de aventură. Îi găseşti în China, Mexic, Peru, Brazilia. Prezentul sau trecutul nu-i mai interesează – viitorul, vor vedea ei! Omul o să fie salvat de poeţi, de mistici şi de dansatori.”
Dumitru Sinu făcuse această trecere în revistă a istoriei ţiganilor, fiind bine documentat, pentru că scrisoarea lui Florian îl incitase din nou la cunoaştere.
„Eu sunt fericit, Ioane, fără să ştiu de ce!”
Întrerupsesem citirea scrisorii lui Mike, cu intervenţia lui nea Mitică despre istoria bohemienilor, obţinusem multe informaţii interesante despre ţigani şi parcă tot mai aşteptam să descopăr şi alte lucruri captivante despre ei.
Crede-mă, sunt fericit că îţi scriu – am uitat şi de cancer, îl tratez cu indiferenţă, mă simt ţigan, cum nu m-am simţit niciodată. Să pleci fară să ştii ce te aşteaptă şi tot ce ai cu tine ca bagaj, să fie inimă de lup! Glorie ţie, soare! Tu ai creat viaţa! Dă, Doamne, două veri şi-o vară! Îi bine şi vara şi vara! Când ai plecat te joci cu destinu’, dacă cauţi care-i misteru’, el se ascunde, iar dacă-l eviţi, el vine la tine. Navighează fără să te întrebi care-i sfârşitu’! -, spunea Mike în rândurile pe care nea Mitică le citea; nici el nu se mai întreba în momentul în care scrisese, care-i va fi sfârşitul, ştia doar că este foarte aproape şi se grăbise să scrie cât mai multe lucruri despre etnia căreia îi aparţinea şi de care acum era mândru, nu-şi mai ascundea originile, nu mai conta nimic în afara faptului de a mărturisi prietenului său tot ce mai putea mărturisi, despre neamul lui.
Deşi pe fondul unei întâmplări triste, pentru că citeam scrisoarea unui muribund, momentele care au urmat parcurgerii celor aşezate cu migală şi cu multă dăruire şi sinceritate de către Mike Florian pe foile învechite, ne-au făcut să zâmbim: într-adevăr, după cum bine spunea şi Florian, ei, ţiganii, au spirit, ţiganii ştiu să trăiască clipa, ştiu să se distreze, se lasă mereu în braţele hazardului fără să aibă griji, inhibiţii sau frici şi-ntotdeauna sunt plini de dragoste.
Ţiganii n-au nimic, dar au spirit de aventură: «Mă, ţigane, ’ţi arde satu’! Nu-mi duce grija, mă mut în altu’!» Ţiganii – la «pomeană»! El e singur când ajunge la cel ce dă colaci, dar zice aşa: «Daţi-ne şi nouă!». Nimeni nu-ţi mulţumeşte mai frumos la pomană, dar să te ferească Dumnezeu să aibă un ţigan pică pe dumneata, nu te mai poţi spăla nici cu apa din Iordan!
Când erau întrebaţi: Ce mâncaţi voi pe drum? – Ce găsim!- era răspunsul lor sincer şi dezinvolt. Au ţiganii Dumnezeul lor! – este expresia pe care o auzim de multe ori în jurul nostru, atunci când se face referire la ei. Ţiganii sunt mereu fericiţi, au în ei ceva ce nu se poate defini în vreun fel, ceva ce le creează o stare de bine interior permanent – Cred că e un fel de dragoste pentru tot ce-i în jur, spunea Mike Florian.
Eu sunt fericit, Ioane, fără să ştiu de ce! Câteodată ne facem castele de zăpadă… Tot ce aveau în jur era efemerul, tot ce-aveau în suflet, eternitatea! Şi câte alte vorbe de duh, plăsmuite de mintea ţiganilor n-au devenit celebre!
Ascultându-l pe nea Mitică, zâmbesc, amintindu-mi nişte butade ţigăneşti de pe la noi pe care acum le regăseam în misterioasa scrisoare: Fie frigu’ cât de mare, numa’ vântu’ să nu bată! – ţiganilor nu le place vântul pentru că le spulberă pofta de viaţă! Dă, Doamne, două veri şi-o vară! – iarna nu este un anotimp preferat, cred şi eu, nu este plăcut să-ţi petreci iarna într-o căruţă cu coviltir! Ţiganul spune întotdeauna: Am, da’ nu prea am! – lesne de înţeles că nu i-ar strica un pic de pomeană, şi subtil, nu? Şi multe alte expresii care poartă pecetea spiritului autentic al ţiganilor, care se mai aud şi azi, peste tot acolo unde poposesc!
„Ai văzut că n-a văzut?”
Nea Mitică ajunsese la un pasaj din scrisoarea lui Florian, care se pare că îi plăcuse tare mult!
Spunea Mike un banc cu doi ţigani în tren:
«Ai văzut că n-a văzut?», a fost exclamaţia făcută de unul dintre cei doi ţigani ce tocmai urcaseră într-un tren şi conductorul le verificase biletele de călătorie. Auzindu-le afirmaţia, conductorul se întoarce înapoi şi mai verifică o dată biletele; după ce pleacă, ei iar exclamă: «Ei, ai văzut că n-a văzut?» Înfuriat, când trenul ajunge în prima gară, conductorul trimite un coleg să le verifice biletele din nou; la fel, ţiganul a ţinut-o pe-a lui: «Ai văzut că n-a văzut?»- «Măi, dacă nu ne spuneţi ce n-am văzut vă batem cum nu v-a bătut nime’!» – spusese conductorul supărat -, la care ţiganul răspunse vesel: «Domnule conductor, noi am schimbat biletele: Emil mi-a dat biletul lui iar eu i l-am dat pe-al meu».
Aveau darul de a face tot felul de şotii şi de glume care imprimau buna dispoziţie în jurul lor şi nu se dezminţeau niciodată, indiferent de împrejurare.
Snoavele cu ţiganii şi naşu’ sunt proverbiale, se regăsesc în multe ipostaze din viaţa acestor temerari ai aventurii permanente şi a vorbelor de duh. Îi scria Florian lui nea Mitică: Spunea un ţigan din Cugir, Cornel Popescu îl chema: «Dacă ar fi slănină, precum nu-i făină, apă de mămăligă ne dă naşu’», ştii mata nea Mitică unde se ducea omu’ cu o foame de lup şi cu o speranţă, ce numai ţiganii o au – la naşu’!
Sunt o mulţime de colinde specifice, ale ţiganilor, care au miezul lor şi care am înţeles că sunt cântate şi în vremurile noastre, în unele zone din România. Mike Florian redase una dintre ele în această scrisoare a lui către nea Mitică:
«De Crăciun cu Colindu’»
Coborât-a Dumnezeu la curtea Bogatului / În mijlocul satului, la curtea Bogatului: / Gata-i prânzu’ să prânzâm / Prânzu-i gata, nu-i de voi / Că-i de boieri ca şi noi. / Dumnezeu s-a supărat / Şi de-acolo a plecat / La marginea satului, / Într-o căsuţă a intrat / Şi din nou a întrebat: / Gata-i prânzu’ să prânzâm? / Ar fi gata, da’ n-avem, / Dar mergem şi-mprumutăm /
Şi de prânz noi tot vă dăm! Ţiganul totdeauna spunea: Am, da’ nu prea am!, însă sufletul lui a fost mare şi a ştiut să-şi trateze oaspeţii aşa cum se cuvine.
Scrisoarea mai conţinea şi altfel de glume şi snoave de-ale ţiganilor, de care Mike îşi amintise şi le lăsase să curgă fluviu către prietenul său, unele dintre ele, mai mult sau mai puţin deocheate, dar pline de haz; şi nu uitase în final să accentueze: Românu’ e mereu cu poezia pe buză! Cine a spus că românul e născut poet? – şi asta pentru că ei erau mândri că sunt ţigani-români!
Plecat cu sufletu-mpăcat la cele veşnice…
Scrisoarea lui Florian se încheia brusc, iar mesajul frazei de final avea parcă ecoul unui testament pentru eternitate: Nenea Mitică! Din ce ţi-am scris aş dori să găseşti o pagină în cartea dumitale pentru aceste trei popoare…, era vorba despre ţigani, evrei şi români. Poate că ar mai fi avut multe de spus Mike Florian, numai Dumnezeu ştie ce, însă nu a mai apucat s-o facă pentru că s-a stins…
„Nea Florian a murit după ce mi-a scris… Telefonam… Tot vocea lui la telefon… Nea Florian, te rog să mă chemi! La hotel, acelaşi telefon. Niciun telefon…madame Bira, vă rog să-mi telefonaţi la hotel, sunt îngrijorat….” – îmi povestea nea Mitică. Însă telefonul primit de la madame Bira i-a confirmat temerile: Mike murise şi-o rugase pe soţia lui să nu-i spună lui nea Mitică despre plecarea sa la cele veşnice. Nea Mitică, Mike Florian a murit după ce ţi-a scris… A mai trăit patru zile…el a fost pentru mine o adevărată bijuterie, diamantul meu… am avut o viaţă fericită timp de 12 ani. Înainte de a muri l-am întrebat: cui să dau bijuteriile pe care tu mi le-ai făcut cadou? Nu mă pot uita la ele, plâng… «Dă-le la nişte ţigance», mi-a spus…
Acestea au fost cuvintele lui Mike, spuse femeii ce-i fusese aproape până în ultima clipă de viaţă. El plecase cu sufletu-mpăcat pentru că se eliberase, nu dusese cu el în mormânt, taina unei vieţi.
Octavian D. Curpaş
